Un secol țărănist

În 1926, România era o țară nouă și instabilă. Unirea din 1918 dublase teritoriul și populația, dar adusese laolaltă provincii cu tradiții politice complet diferite. Peste 78% dintre locuitori trăiau din agricultură. Reforma agrară de după război împărțise pământ la milioane de țărani, fără a le da și mijloacele de a-l lucra: credit, unelte, piețe.

Pe scena politică domina Partidul Național Liberal al familiei Brătianu — un partid urban, bancar, cu o influență asupra statului atât de mare încât adversarii îl numeau „oligarhie”. Legea electorală din 1926 îi dădea partidului clasat pe primul loc, dacă obținea 40% din voturi, o primă care îl ducea la majoritate absolută în Cameră. Într-un asemenea sistem, opoziția dispersată nu avea nicio șansă.

Împotriva acestei situații s-au apropiat două formațiuni foarte diferite.

Partidul Național Român

Venea din Transilvania, cu o istorie de peste patru decenii de luptă politică în Imperiul Austro-Ungar: Memorandumul din 1892 și procesul de la Cluj, pasivismul electoral, apoi Marea Adunare de la Alba Iulia. Președintele său, Iuliu Maniu, fusese președintele Consiliului Dirigent, guvernul provizoriu al Transilvaniei. Era un partid cu disciplină, cu o clasă de avocați și preoți, obișnuit cu opoziția legalistă și profund suspicios față de centralismul bucureștean.

Partidul Țărănesc

Fondat în decembrie 1918 de Ion Mihalache, învățător din Topoloveni, venea din Vechiul Regat și dintr-o cu totul altă lume: a obștilor sătești, a cooperativelor, a învățătorilor de țară. Mihalache a intrat în Parlament purtând costum popular — un gest care a fost, în egală măsură, convingere și politică de imagine. Partidul atrăsese și intelectuali de stânga, precum Constantin Stere, venit dinspre poporanism.

Cele două partide colaboraseră în opoziție încă din 1919. La 10 octombrie 1926 au ținut congrese simultane la București — Partidul Național în sala „Transilvania”, Partidul Țărănesc în sala „Amiciția” — și au ratificat fuziunea. Maniu a devenit președinte, Mihalache vicepreședinte.

Țărănismul românesc nu a fost un simplu program agricol. A fost o teorie despre cum se modernizează o țară săracă, formulată în principal de economistul Virgil Madgearu, secretarul general al partidului.

Argumentul, pe scurt: România nu era o țară capitalistă cu o agricultură înapoiată, ci o formațiune socială distinctă, dominată de gospodăria țărănească. Gospodăria țărănească nu funcționează după logica profitului — ea urmărește subzistența familiei. Prin urmare, spunea Madgearu, politicile gândite pentru industria capitalistă nu i se potrivesc, iar încercarea de a o transforma forțat în fermă capitalistă ar produce proletarizare, nu bunăstare.

Din asta decurgeau câteva poziții concrete:

• Cooperația ca soluție: țăranii rămân proprietari individuali, dar cumpără, vând și obțin credit împreună.
• Protecția micii proprietăți împotriva reconcentrării pământului.
• Industrializare selectivă — doar în ramurile cu materie primă internă, nu cu orice preț.
• „Porțile deschise”: capitalul străin e binevenit, pentru că România nu are capital propriu suficient. Aceasta era opoziția directă față de doctrina liberală „prin noi înșine”.
• Descentralizare administrativă și un sufragiu care să nu poată fi furat.

Țărănismul a fost singura doctrină românească interbelică în care s-a încercat construirea unei economii politice pornind de la realitatea satului, nu de la modelul occidental. Faptul că a eșuat în practică nu anulează seriozitatea încercării. Sinteză a pozițiilor exprimate de Keith Hitchins și Henri H. Stahl, formulată pentru acest site.

Regele Ferdinand murise în 1927, lăsând tronul unui copil de șase ani și o Regență slabă. Presiunea publică pentru schimbare a crescut, culminând cu marea adunare de la Alba Iulia din mai 1928. În noiembrie 1928, Maniu a fost numit prim-ministru.

Alegerile din decembrie 1928 au dat un rezultat fără precedent: 77,7% din voturi și o majoritate zdrobitoare în Cameră. Nicio formațiune politică românească nu a mai obținut vreodată un asemenea scor.

Ce a făcut guvernul

• A contractat împrumuturi externe și a realizat stabilizarea monetară a leului (1929).
• A adoptat legea minelor, deschizând resursele către capitalul străin — aplicarea practică a doctrinei „porților deschise”.
• A dat o lege a descentralizării administrative, veche revendicare transilvăneană.
• A ridicat interdicția de vânzare a pământurilor primite la reforma agrară.

Apoi a venit Marea Criză. Prețurile la cereale s-au prăbușit pe piețele mondiale. Bugetul s-a golit. Guvernul a fost nevoit să taie salariile bugetarilor în valuri succesive — „curbele de sacrificiu” — și să caute soluții pentru țărănimea îndatorată, prin legile de conversiune a datoriilor agricole. Popularitatea s-a evaporat în câțiva ani.

Restaurația

În iunie 1930, Carol al II-lea, care renunțase la tron în 1925, s-a întors în țară și a fost proclamat rege. Maniu, ca prim-ministru, a facilitat operațiunea, în condițiile în care primise asigurări că regele nu își va readuce amanta, Elena Lupescu. Când promisiunea a fost încălcată, Maniu a demisionat în octombrie 1930 și a intrat într-un conflict cu Coroana care avea să dureze un deceniu.

Lupeni și Grivița

Două episoade sângeroase marchează guvernările țărăniste. În august 1929, greva minerilor de la Lupeni a fost reprimată de armată; au murit între 20 și 30 de oameni. În februarie 1933, grevele de la atelierele Grivița au fost reprimate sub starea de asediu, în timpul guvernului condus de Alexandru Vaida-Voevod (PNȚ); bilanțul rămâne disputat.

După 1933, partidul a intrat într-un deceniu de hemoragie. Din el s-au desprins, pe rând, Grigore Iunian (1932, spre stânga), Alexandru Vaida-Voevod (1935, spre dreapta naționalistă, fondând Frontul Românesc), iar mai târziu Armand Călinescu a trecut în tabăra regelui. Fiecare plecare a luat cu ea o parte din organizații.

În paralel, România se radicaliza. Mișcarea legionară creștea rapid, iar regele Carol al II-lea își construia treptat un regim personal, folosind guvernul Tătărescu și abuzurile electorale ca instrumente.

Pactul din 25 noiembrie 1937

În noiembrie 1937, înaintea alegerilor, Maniu a semnat un pact de neagresiune electorală cu Corneliu Zelea Codreanu, liderul mișcării legionare, la care au aderat gruparea liberală a lui Gheorghe I. Brătianu și Partidul Agrar al lui Argetoianu. Semnatarii se angajau să nu se atace reciproc și să supravegheze împreună urnele împotriva fraudei guvernamentale. Doctrinele rămâneau distincte; listele, separate.

Istoricul oficial al PNȚCD adaugă pe lista semnatarilor și Partidul Socialist al lui Iosif Jumanca, și Uniunea Evreilor condusă de dr. Wilhelm Filderman. Acest detaliu trebuie tratat cu prudență: apare mai ales în surse care apără decizia lui Maniu, iar statutul acelor aderări diferă de la o relatare la alta.

Rezultatul: guvernul nu a atins pragul de 40% și, pentru prima dată în România interbelică, un guvern a pierdut alegerile pe care le organiza. PNȚ a obținut 20,71% și 86 de mandate. Legionarii au ieșit pe locul trei cu 15,81%. Regele a numit însă un guvern al lui Octavian Goga, cu 9,29% din voturi, iar la 30 martie 1938 a desființat prin decret-lege toate partidele politice.

Din martie 1938, partidele erau interzise. PNȚ a continuat să existe informal, prin rețeaua de lideri și prin memoriile adresate Coroanei. În noiembrie 1940, în timpul statului național-legionar, Virgil Madgearu a fost asasinat de legionari, în același val de crime în care a fost ucis și Nicolae Iorga.

Sub regimul Antonescu, Maniu a ales o poziție dificilă: a susținut recuperarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, dar s-a opus continuării războiului dincolo de Nistru, considerându-l un război de cucerire fără interes național. A trimis memorii repetate de protest lui Antonescu. Printre ele s-au numărat și proteste împotriva deportărilor evreilor în Transnistria. În paralel, a purtat tratative secrete cu Aliații, prin canale la Ankara, Cairo și Stockholm.

În iunie 1944 s-a format Blocul Național Democrat — PNȚ, PNL, social-democrații și comuniștii — iar la 23 august 1944 România a ieșit din alianța cu Germania. PNȚ a fost una dintre forțele centrale ale actului.

Ultimii trei ani

După 23 august, partidul a redevenit legal și s-a dovedit cea mai mare forță politică din țară — și, tocmai de aceea, principalul obstacol în calea comunizării. Ziarul Dreptatea a reapărut. Tinerii țărăniști au fost bătuți sistematic la manifestații.

La 6 martie 1945, sub presiune sovietică directă, a fost impus guvernul Petru Groza. Alegerile din noiembrie 1946 au fost falsificate — un fapt pe care documentele descoperite după 1989 l-au confirmat. Rezultatele oficiale au dat Blocului Partidelor Democratice 78,45% și 347 de mandate, PNȚ doar 12,62% și 33 de mandate.

Care a fost rezultatul real rămâne o întrebare deschisă. Istoricul oficial al PNȚCD susține că partidul ar fi obținut peste 70% din voturi. Cifra nu poate fi confirmată documentar, pentru că procesele-verbale autentice nu s-au păstrat în întregime. Ce acceptă istoriografia este mai puțin precis și la fel de grav: opoziția a câștigat alegerile, iar guvernul a anunțat contrariul.

În dimineața zilei de 14 iulie 1947, în jurul orei 6:30, agenți ai Siguranței au înconjurat un fost aerodrom militar de la Tămădău, la aproximativ 45 de kilometri de București. Un grup de lideri național-țărăniști — între care Ion Mihalache, secretarul general Nicolae Penescu, directorul ziarului Dreptatea Nicolae Carandino și Ilie Lazăr — se pregăteau să se îmbarce în două avioane pentru a părăsi clandestin țara. Au fost arestați pe loc, fără mandat; mandatele au fost cerute abia la 17 iulie, retroactiv.

Ce e adevărat în acuzație și ce nu

Aici se cere o distincție pe care multe relatări o ratează. Planul de plecare a existat cu adevărat. Corneliu Coposu a povestit, ani mai târziu, că Maniu avansase în mai 1947 ideea trimiterii unui grup de lideri în străinătate, pentru a forma acolo un guvern în exil și a face cunoscută situația României. Nu a fost o invenție a Siguranței.

Ce a fost regizat a fost ieșirea. Unul dintre piloți, Romulus Lustig, a informat Siguranța despre plan. Autoritățile nu au împiedicat plecarea — au organizat-o. Avioanele I.A.R. 39 ar fi putut acoperi cei 455 de kilometri până la Istanbul; au fost alimentate cu benzină pentru numai patruzeci de minute de zbor, ca să nu poată trece granița în niciun caz. Operațiunea a fost condusă de Avram Bunaciu, secretar general al Ministerului de Interne, sub controlul unui consilier sovietic.

Distincția contează. O plecare din țară nu e o crimă în niciun stat normal, iar intenția de a forma un guvern în exil era un act politic, nu o trădare. Statul a transformat o intenție legitimă într-o infracțiune, după ce el însuși a creat ocazia comiterii ei.

Apoi totul s-a mișcat rapid:

Data	Ce s-a întâmplat
14 iulie 1947	Arestările de la Tămădău
19 iulie 1947	Adunarea Deputaților ridică imunitatea parlamentară a liderilor PNȚ; Maniu este arestat
29 iulie 1947	Consiliul de Miniștri dizolvă Partidul Național-Țărănesc prin Jurnalul nr. 1.027; în aceeași zi, ministrul de Interne prezintă motivele în Adunarea Deputaților
30 iulie 1947	Publicarea în Monitorul Oficial nr. 172 — data la care dizolvarea produce efecte
29 oct. – 11 nov. 1947	Procesul de la Tribunalul Militar București, după model sovietic
11 noiembrie 1947	Sentința nr. 1988: Maniu și Mihalache — temniță grea pe viață

Acuzațiile: înaltă trădare și spionaj în favoarea anglo-americanilor, tentativă de răsturnare prin violență a guvernului. Actul de acuzare mergea până la a susține că PNȚ ar fi răspunzător pentru instaurarea dictaturii lui Antonescu — o inversare completă a faptelor. Maniu a respins acuzațiile și a susținut că lupta sa fusese exclusiv politică.

Documentul

Dizolvarea nu s-a făcut prin lege votată de Parlament, cum se spune adesea, ci printr-un act al guvernului: un jurnal al Consiliului de Miniștri, întemeiat pe articolul 107 din Constituție. Textul lui are patru articole și încape pe o pagină. Îl reproducem integral, pentru că spune despre epocă mai mult decât orice comentariu.

Merită citit articolul 1 cu atenție. Dizolvarea nu se oprește la partid: coboară până la organizațiile comunale. Articolul 2 dispune ridicarea arhivelor — motivul pentru care documentele interne ale organizațiilor locale sunt astăzi atât de greu de găsit. Articolul 3 lichidează patrimoniul.

Motivele invocate

În aceeași zi, ministrul de Interne Teohari Georgescu a prezentat în Adunarea Deputaților expunerea de motive. PNȚ era acuzat că organizase „gărzile Iuliu Maniu” pentru jaf și masacre în Ardealul de Nord, că se opusese reformei agrare, că înființase grupuri teroriste, că împiedicase aprovizionarea cu cereale a regiunilor lovite de secetă, că purtase în campania electorală o propagandă „de tip fascist, șovină, rasistă și antisovietică”, și că trimisese emisari în străinătate pentru a submina România la Conferința de Pace.

Aproape nimic din toate acestea nu rezistă verificării documentare. Acuzația de propagandă fascistă adusă partidului ai cărui lideri fuseseră vânați de legionari, iar secretarul general asasinat de ei, este cea mai evidentă inversare. Valoarea documentului nu stă în ce afirmă, ci în ce arată: cum se construiește o justificare juridică pentru desființarea unui adversar politic. Cine vrea să înțeleagă mecanismul are aici un exemplar complet.

Sfârșitul

Iuliu Maniu a fost închis la Galați, apoi transferat în august 1951 la penitenciarul Sighet. A murit acolo la 5 februarie 1953, la 80 de ani, și a fost aruncat într-o groapă anonimă; rămășițele nu au fost identificate nici astăzi. Locul morții este uneori indicat greșit ca fiind Aiud.

Ion Mihalache a fost transferat la Sighet în august 1951, iar din 1955 la penitenciarul Râmnicu Sărat, regim de exterminare, celula 35, matricola 51. În aproape opt ani acolo a primit în jur de 25 de pedepse administrative, multe pentru fapte precum a-și fi rostit numele cu voce tare. A murit în noaptea de 4 spre 5 februarie 1963, la ora 2:10. Procesul-verbal semnat de medicul închisorii consemnează drept cauză o insuficiență circulatorie cerebrală. Osemintele i-au fost predate familiei abia peste un deceniu, într-o cutie, fără mormânt identificat.

Cei doi fondatori au murit, așadar, la exact zece ani distanță, în aceeași zi a anului.

Un partid nu e conducerea lui centrală. PNȚ avea organizații în fiecare județ, conduse de avocați, învățători, profesori, preoți, foști prefecți și primari. Represiunea din 1947 i-a vizat exact pe aceștia: articolul 1 al jurnalului de dizolvare cobora până la organizațiile comunale, iar articolul 2 dispunea ridicarea arhivelor lor.

Harta de mai jos acoperă treizeci și trei de județe și optzeci de oameni. Culoarea închisă marchează județele unde a fost identificată conducerea organizației; cea deschisă, județele din care avem doar membri sau fruntași, fără funcția de conducere. Apăsați pe un județ colorat.

Timp de patru decenii, țărănismul a supraviețuit în trei locuri.

În închisori

Cadrele partidului au format o parte substanțială a populației penitenciarelor politice: Sighet, Râmnicu Sărat, Aiud, Gherla, canalul Dunăre–Marea Neagră. Mulți au murit acolo. Cei care au supraviețuit au ieșit în anii '60, sub urmărirea permanentă a Securității, fără drept de muncă în profesie. Corneliu Coposu, fost secretar personal al lui Maniu, a petrecut 17 ani în detenție, din care o parte în izolare la Râmnicu Sărat.

În exil

Liderii care au reușit să plece au constituit structuri politice în Occident — Comitetul Național Român, înființat în 1949 la New York — și au lucrat cu Europa Liberă. Influența lor asupra României reale a fost limitată, dar au păstrat continuitatea formală și arhiva memoriei.

În rezistența armată

În grupurile de rezistență din munți, active mai ales în anii '48–'58, s-au regăsit și țărăniști, alături de legionari, militari și țărani nemulțumiți de colectivizare. Proporțiile exacte sunt greu de stabilit, pentru că principala sursă documentară rămâne arhiva celor care i-au vânat.

În clandestinitate

Aceasta e partea cel mai puțin cunoscută. După grațierea deținuților politici din 1964, supraviețuitorii au încercat să refacă partidul pe ascuns. Prima reuniune a avut loc în octombrie 1970, într-o locuință din strada Calomfirescu din București, organizată de Corneliu Coposu și Ioan Hudiță. Au urmat altele, în case private, cu discuții limitate la douăzeci de minute și teme dinainte stabilite.

Securitatea știa. A creat o grupă operativă dedicată național-țărăniștilor, cu subunități în fiecare județ, și a declanșat în 1972 operațiunea „Negura”, apoi în 1974 „Himerele”. Au urmat percheziții, microfoane instalate în locuințe, arestări. Coposu a fost anchetat, după propriile socoteli, de aproximativ 175 de ori.

La 28 februarie 1973, Victor Coconeți, unul dintre participanții la întâlniri, a fost găsit mort în curtea clădirii unde lucra, căzut de la etajul cinci. Moartea a fost declarată oficial sinucidere; cauza reală nu a fost niciodată lămurită.

În exil, Cicerone Ionițoiu a reorganizat partidul la Paris în 1981. La 2 februarie 1987, Coposu a reușit să se întâlnească la București cu un vicepreședinte al Internaționalei Creștin Democrate — un contact care avea să conteze trei ani mai târziu.

Între timp, statul comunist rescria istoria: PNȚ devenea, în manualele oficiale, „partidul moșierimii și burgheziei”, iar Maniu, „trădătorul”. Această versiune a fost predată în școli aproape patru decenii și continuă să lase urme în memoria publică.

În decembrie 1989, la câteva zile după căderea regimului, Corneliu Coposu a refondat partidul sub numele Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat. Schimbarea de nume a permis aderarea la Internaționala Creștin-Democrată, dar a însemnat și o reorientare doctrinară: accentul a trecut de la țărănismul economic interbelic către creștin-democrația europeană postbelică.

Începutul a fost brutal. În primele luni, partidul a fost ținta unei campanii de delegitimare — eticheta de „moșieri întorși să ia pământul” a circulat masiv. Sediile au fost atacate în timpul mineriadelor din 1990. La primele alegeri libere, în mai 1990, scorul a fost mic.

Partidul a fost însă prezent în Piața Universității și a devenit nucleul opoziției anticomuniste. În 1991 a fost membru fondator al Convenției Democrate Române, o alianță de partide și organizații civice. La alegerile din 1992, CDR a ieșit pe locul doi cu 20,16%, iar Emil Constantinescu a ajuns în turul doi al prezidențialelor cu 38,57%.

Coposu a murit la 11 noiembrie 1995, cu un an înainte de victorie. Înmormântarea lui a adus în stradă zeci de mii de oameni — un moment considerat de mulți comentatori drept punctul de cotitură în percepția publică asupra partidului.

La 3 noiembrie 1996, CDR a câștigat alegerile cu 30,17% la Camera Deputaților, iar Emil Constantinescu l-a învins pe Ion Iliescu în turul doi cu 54,41%. A fost prima alternanță pașnică la putere din România postcomunistă. PNȚCD era partidul dominant al coaliției și a dat prim-ministrul.

Prim-ministru	Perioada
Victor Ciorbea (PNȚCD)	dec. 1996 – mart. 1998
Radu Vasile (PNȚCD)	apr. 1998 – dec. 1999
Mugur Isărescu (independent)	dec. 1999 – dec. 2000

Guvernarea a însemnat liberalizarea prețurilor, restructurarea industriei de stat și a mineritului, privatizări, legi de restituire a proprietăților. A însemnat și o scădere economică severă în 1997–1999, închiderea unor mine cu disponibilizări masive, mineriada din ianuarie 1999, trei prim-miniștri în patru ani și un conflict intern permanent.

La alegerile din 26 noiembrie 2000, lista CDR 2000 a obținut 5,04% la Camera Deputaților și 5,29% la Senat — sub pragul mai ridicat cerut alianțelor electorale. Partidul care dăduse doi prim-miniștri a ieșit din Parlament. A doua zi, întreaga conducere a PNȚCD a demisionat colectiv, asumându-și eșecul. Partidul nu a mai revenit niciodată în Parlament.

De un sfert de secol, nicio formațiune care își revendică moștenirea țărănistă nu are reprezentare în Parlamentul României. În 2004, PNȚCD a candidat singur și a obținut 1,9%. Au urmat o schimbare de nume și revenirea la cea veche, alianțe succesive cu formațiuni mici și o serie de dispute interne, unele ajunse în instanță.

Astăzi, moștenirea este revendicată simultan de mai multe formațiuni. Prezentarea de mai jos este descriptivă; site-ul nu susține pretenția niciuneia.

Formațiune	Situație
PNȚCD	Condus de Aurelian Pavelescu, reconfirmat la congresul din 2022 pe o moțiune intitulată „Partidul suveranității naționale”. A fost exclus din Partidul Popular European în iunie 2017 și a aderat în 2020 la Mișcarea Politică Creștină Europeană. Neparlamentar, cu reprezentare locală redusă.
PNȚ Maniu-Mihalache	Formațiune separată, care revendică aceeași filiație și își definește programul în jurul „renașterii morale” și reîntregirii naționale. Neparlamentară.
Partidul Național Conservator Român	Înființat în 2023 prin desprindere din PNȚCD, condus de Cristian Terheș. A candidat în alianță cu AUR în 2024. Are reprezentare în Parlamentul European, nu în cel național.

O schimbare de conținut

Merită observat ceva ce trece adesea neremarcat: orientarea politică actuală a formațiunilor care poartă numele diferă substanțial de cea a partidului interbelic și chiar de cea a PNȚCD-ului anilor '90. PNȚ-ul lui Maniu era un partid pro-occidental, agrarian și deschis capitalului străin. PNȚCD-ul lui Coposu era creștin-democrat și fervent pro-european. Discursul suveranist de astăzi reprezintă o reorientare — pe care conducerea actuală o prezintă ca fidelitate față de patriotismul lui Maniu, iar criticii ca o ruptură de tradiția partidului.

În septembrie 2026, Parlamentul a adoptat legea prin care anul 2026 este instituit ca An Centenar al Partidului Național Țărănesc, după ce proiectul trecuse prin Senat în martie. Legea recunoaște rolul Partidului Național Român, al Partidului Țărănesc și al PNȚ în construcția statului român modern și prevede că instituțiile publice, centrale și locale, pot organiza sau sprijini manifestări dedicate centenarului. Numărul legii urmează să fie completat după publicarea în Monitorul Oficial.

Comemorarea instituțională a partidului coexistă, așadar, cu marginalitatea electorală a celor care îi poartă astăzi numele.

Sub aparența unei povești clare — un partid democratic distrus de comunism — se află un secol de dezbateri nerezolvate. Le rezumăm, fără a le tranșa.

1. A fost țărănismul o doctrină serioasă sau un romantism agrarian?

Vezi secțiunea despre doctrină. Este cea mai veche dintre dispute și are peste o sută de ani, de la polemica dintre Madgearu și Zeletin.

2. Cât de responsabilă a fost clasa politică interbelică pentru prăbușirea democrației?

O lectură pune vina pe Carol al II-lea și pe presiunea externă. Alta insistă pe fragilitatea internă: fraudele electorale generalizate, prima electorală care distorsiona reprezentarea, incapacitatea partidelor de a coopera împotriva extremismului. Pactul din 1937 e adesea invocat ca exemplu în a doua lectură.

3. Iuliu Maniu — sfânt laic sau politician cu erori grave?

Amândouă caracterizările sunt susținute cu argumente. Integritatea personală și sfârșitul său nu sunt contestate de nimeni. Judecata politică — restaurația, pactul, calculele din 1944–1947 — este.

4. Ce a însemnat, de fapt, guvernarea 1996–2000?

Vezi secțiunea respectivă. Dezbaterea rămâne activă și e încă puternic colorată politic, pentru că mulți dintre protagoniști sunt în viață.

5. Este continuitatea reală?

PNȚCD se declară succesorul PNȚ. Juridic, partidul interbelic a fost desființat în 1947 și nu a fost niciodată repus în drepturi; cel din 1989 este o formațiune nouă, cu un program diferit. Politic și simbolic, continuitatea prin oameni — Coposu, Diaconescu, Ilie Lazăr — este de netăgăduit. Cum se cântăresc cele două criterii rămâne o chestiune de apreciere.